ueAu trecut 77 de ani de când Europa avea să treacă prin cea mai grea şi sângeroasă încercare din istoria sa. Deşi se doreşte o comunitate unită, guvernată de principii şi legi echitabile pentru cetăţenii săi, în interiorul Uniunii Europene există frământări. În ultimii ani, tot mai mulţi locuitori ai UE au început să îşi reconsidere identitatea: pe cea naţională şi pe cea europeană.

Prin tratatele care au urmat celui de-al doilea Război Mondial, statele europene şi-au redefinit graniţele, iar sentimentul de apartenenţă la o anumită naţiune s-a conturat vizibil. În ultima vreme, multe ţări din Europa încearcă să facă o distincţie clară între valorile proprii şi cele europene. Pe de altă parte, Franţa şi Germania îşi propun să tempereze tendinţa de naţionalism pe care o manifestă din ce în ce mai multe ţări de pe Bătrânul Continent. Ambele state încearcă, mai degrabă, să încurajeze munca în echipă pentru rezolvarea unor probleme stringente, precum cea a refugiaţilor. În ciuda populismului excesiv, practicat de Bruxelles, care îndeamnă la acceptarea necondiţionată a identităţii europene, multe state par să se debaraseze de acest deziderat.

 Ernest Renan a adresat o întrebare simplă, dar cu un răspuns destul de dificil: „Ce este o națiune?” Episodul avea loc în anul 1882,  în timpul unei conferințe organizate la Sorbona. Puţini au avut abilitatea să dea o definiţie exactă, şi asta pentru că în Europa s-au ciocnit trei concepte: unul politic, potrivit căruia națiunea este formată ca o comunitate de oameni ce trăiesc sub aceeași lege și este reprezentată de același parlament. În al doilea rând, acordul națiunii de cetățeni liberi, respectiv consultarea prealabilă a cetățenilor care urmau  să se pronunțe prin „da” sau „nu” asupra unui proiect de lege sau a unui act de stat. Oamenii ce aparţin aceleiaşi naţiuni confirmau, în mod conștient, dorința de a trăi împreună în acele timpuri. Iar în al treilea rând, singurul concept, potențial periculos pentru o naţiune lărgită europeana este sacrificiul de sânge, limbă și destin.

Istoria tuturor ţărilor europene a fost un mozaic, pornind de la idea de naţiune. Aceste concepte se pot explica în termeni simpli: Italia, Germania sunt  națiuni construite  de stat, spre deosebire de Franța, Spania sau  Suedia unde statul a fost creat pentru prima dată și apoi națiunea.

Dar în toate aceste cazuri, elita naţiunilor respective a fost mobilizată  pentru a construi o identitate națională.

Izbucnirea Primului Război Mondial în 1914 a stârnit entuziasmul națiunilor în toată Europa. Toţi au sărit  să-și apere onoarea și integralitatea naţiunilor. A fost nevoie de un alt război, mult mai sângeros, pentru ca Europa să caute serios o identitate mai largă.

Părinții  Comunității Europene   au avut acelaşi ideal pentru o Europa unită, pașnică dar şi  prosperă.

Belgia, Franța, Germania, Italia, Luxemburg și Țările de Jos au pus bazele Comunităţii Europene în anul 1950. Proiectul, cunoscut iniţial sub denumirea de „piaţă comună”, a ajuns să fie cel care a pus bazele Comunității Economice Europene (CEE). Acordul a fost definitivat în 1957 prin Tratatul de la Roma.

Proiectul s-a dezvoltat cu paşi mici, dar siguri  şi s-a implementat o nouă integrare a tuturor statelor aspirante, prin eliminarea taxelor vamale, standarde tehnice comune și în cele din urmă o monedă comună și abolirea frontierelor.

S-a cultivat în acest proiect numit Europa, mai mult partea economică, nu şi cea politică. Probleme de suflet ale naţiunilor sau identificarea cu Europa  au fost lăsate  la o parte.

George Washington a fost primul preşedinte al Statelor Unite care a prezis că într-o zi Bătrânul Continent se va organiza după sistemul american, formând un fel de Uniune a Statelor Europene. Să se fi gândit acesta la o federalizare după modelul american?

În tot acest proces, Moscova a avut mereu ceva de spus asupra conceptului de Occident şi  partea sa estică. Avem în aceste zile o identitate europeană?  Sau este o dragoste care nu neagă identitatea naţională şi nu presupune dezminţirea de propriile valori şi idealuri?

Jacques Delors, fost președinte al Comisiei Europene, văzut drept creatorul Uniunii Europene moderne, și cel care a propus introducere euro, a spus: „Nu putem să încadrăm dragostea cu contabilitatea”, făcând referire la ieşirea Marii Britani din Comunitatea Europeană. Chiar astăzi, acelaşi domn, declara unui ziar financiar german că: „Britanicii sunt în mod exclusiv preocupați de interesele lor economice, nimic altceva. Am putea oferi o altă formă de parteneriat. În cazul în care britanicii nu pot susține tendința către o mai mare integrare în Europa, putem rămâne, totuși, prieteni, dar pe o bază diferită. Aș putea imagina o formă cum ar fi o zonă economică europeană sau un acord de liber schimb”.

Prin Brexit s-a constatat, în mare parte, nevoia britanicilor de a avea o identitate națională, sentiment ce  prevalează chiar și asupra intereselor lor fundamentale. Aceste vremuri incerte pentru moneda unică,  dar şi valul de refugiaţi, cât şi cererile naţiunilor pentru o piaţă comună, corectă şi susţinută, sunt considerate slăbiciuni de anumiţi analişti dezamăgiţi. Aceştia nu mai văd un protectorat solid în  comunitatea europeană, considerând-o de „plastic”.

Fostul președinte al Comisiei Europene, José Manuel Barroso, trecut în barca celor de la Goldman Sachs, a arătat că, politic, Bruxelles-ul nu are o reputaţie foarte bună.

Principala politică economică a UE,  şi anume agricultura, se implementează în etape şi cu avantaje reduse, în primii ani de aderare pentru ţările fără mare prestigiu.

Deci în loc de a plânge “sfârșitul visului european”, din viziunea  Marii Britanii , ne putem gândi şi la efectele pozitive pentru golul lăsat prin plecarea şi intrarea în spaţiul lăsat altor ţări. De ce să nu recunoaştem? Aşteptau această ieşire de mult timp. Să nu uitam bucuria germanilor la aflarea rezultatului votului din Marea Britanie. Uniunea Europeană poate avea, de asemenea, rezultate pozitive dacă va face într-adevăr o reformă după Brexit. Să nu uităm că guvernul Regatului Unit a blocat în nenumărate rânduri soluţii progresiste la Bruxelles, cum ar fi de exemplu, taxa pe tranzacțiile financiare și concurența fiscală, măsuri care conveneau, în bună măsură, Londrei. Motive de optimism sunt puține, dar trebuie să privim pozitiv, cu încredere în  viitorul Uniunii Europene , în latura bună a  cetăţeanului european.

Marius Marin

Leave a Reply