O tentativă de lovitură de stat l-a vizat în urmă cu un an pe preşedintele Recep Tayyip Erdogan, a zguduit ţara şi a fost urmată de epurări fără precedent.

În noaptea de 15 spre 16 iulie, o facţiune a armatei se ridică, preia controlul unor avioane de vânătoare şi elicoptere şi seamănă panica pe străzile Ankarei şi Istanbulului.   Pucişti vizează Parlamentul şi palatul prezidenţial. Ei taie alimentarea cu curent electric a bazei de la Incirlik, unde sunt depozitate focoase nucleare americane.   Erdogan, aflat în vacanţă la Marmaris (vest), îi îndeamnă pe turci să se opună unei ”tentative de lovitură de stat” şi să iasă în stradă. El se întoarce preciptat la Istanbul, unde îl primeşte o mulţime impozantă. El denunţă ”o trădare” a militarilor pucişti, pe care-i acuză că au legături cu predicatorul islamist Fethullah Gülen, instalat în Statele Unite, care respinge acuzaţiile.   Dimineaţa, susţinătorii lui Erdogan, iau cu asalt străzile pentru a-şi exprima susţinerea. Erdogan cere Washingtonului să-l extrădeze pe Gülen.   Puciul eşuat s-a soldat cu aprioape 240 de morţi.

Epurări şi stare de urgenţă  

Pe 16 şi 17 iulie, sute de generali, judecători şi procurori sunt arestaţi în întreaga Turcie, din cauza presupusei lor susţineri a tentativei de răstrunare militară a puterii. Apoi epurările se extind la poliţie, învăţământ şi presă.   La 20 iulie, Erdogan instaurează starea de urgenţă, apreciind că ”alte ţări ar putea să fie implicate”.   Epurări de o amploare fără precedent vizează iniţial presupuşi susţinători ai lui Fethullah Gülen, după care se extinde la mişcarea pro-kurdă şi la presa critică.   De atunci, peste 50.000 de persoane au fost arestate, iar 100.000 destituite sau suspendate din funcţii.

Intervenţia în Siria

La 9 august, Turcia şi Rusia încep un proces de reconciliere, după o criză provocată de distrugerea de către aviaţia turcă a unui avion militar rus la frontiera siriano-turcă, la sfârşitul lui 2015.   Două săptămâni mai târziu Turcia lansează o ofensivă terestră în nordul Siriei, împotriva Statului Islamic, dar şi împotriva unor miliţii kurde, pe care le consideră o prelungire a separatiştilor din cadrul Partidului Muncitorilor dn Kurdistan (PKK).   Turcia şi Rusia se implică, împreună cu Iranul, în căutarea unui armistiţiu în Siria, în pofida faptului că Ankara susţine opoziţia siriană, iar Moscova şi Teheranul îl susţin pe preşedintele sirian Bashar al-Assad.

Tensiuni cu Uniunea Europeană

În martie 2017, mai multe ţări europene, inclusiv Germania şi Olanda, anulează mitinguri sau le interzic unor miniştri turci să facă pe teritoriul lor campanie în favoarea taberei ”da” în referendumul din aprilie din Turcia, menit să-i spotească puterile preşedintelui Erdogan.   Erdogan catolghează aceste decizii drept ”practici naziste”.   Subiectele de tensiune s-au multiplicat, de atunci, între Berlin şi Ankara, însă şi cu alte capitale europene.

Victoria contestată a lui Erdogan

Pe 16 aprilie, preşedintele Erdogan obţine o victorie la limită în referendumul cu privire la reformarea Constituţiei care-i consolidează în mod considerabil puterile. Tabăra ”nu” obţine o victorie în primele cele mai importante trei oraşe din ţară – Istanbul, Ankara şi Izmir.   Opoziţia contestă imediat rezultatul, denunţând ”manipulări” în cursul scrutinului.   Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa (OSCE), Consiliul Europei (CoE) şi Uniunea Europeană (UE) suspectează nereguli.

Marş pentru dreptate

La 9 iulie, liderul Partidului Republican al Poporului (CHP, opoziţie) Kemal Kiliçdaroglu îşi încheie cu o adunare la care participă câteva sute de mii de oameni, la Istanbul, ”Marşul pentru dreptate”, în care a plecat de la Ankara, pe 15 iunie, în semn de protest faţă de încarcerarea unui ales din formaţiunea sa.   El condamnă puciul eşuat şi critică epurările operate în cadrul stării de urgenţă, pe care le denunţă drept o ”lovitură de stat civilă”. ”Am mărşăluit pentru că noi ne opunem regimului unui singur om”, a spus el.

Leave a Reply