Începutul răscoalei din 1907, care avea să intre în istoria ţării ca una din cele mai mari lupte ale ţărănimii, este marcat de evenimentele petrecute în nordul Moldovei, pe moşia Flămânzi din judeţul Botoşani. Privind răscoala ca un fenomen istoric cu cauze de ordin social-economic general, nu înseamnă că împrejurările concrete care au prilejuit apariţia primelor simptome ale răscoalei sunt de neglijat. Dezvăluirea lor ne oferă imaginea condiţiilor imediate prin care necesitatea istorică de ordin general avea să-şi găsească formele concrete de manifestare.

Judeţul Botoşani era unul dintre cele mai bogate ale ţării, prin fertilitatea solului şi prin bogăţia culturilor. Udat de apele Şiretului şi Jijiei, el era considerat printre principalele grânare ale Moldovei; alături de câmpiile mănoase, situate în luncile râurilor, se găseau terenuri împădurite, adevărate perdele de protecţie împotriva vânturilor puternice ce băteau din nord şi est. Într-o asemenea regiune îşi ducea viaţa de azi pe mâine ţărănimea botoşăneană. Iată cum descrie un contemporan chipul ţăranilor din Botoşani şi aspectul unui sat de atunci: „Oamenii par bătuţi de brumă, aşa-s de galbeni şi de prăpădiţi: fără leac de vlagă în trup, fără pic de viaţă în obraz… De treci prin vatra satului în toiul verii, când munca-i mai amară şi mai grea, ţi se umple inima de jale şi pustiu. În ograda muncitorilor nu vezi decât o biată casă goală pe care o străjuieşte lopata sprijinită în uşa tinzii. Ridicat pe prispă sau aşezat la umbra unei răcniţi scorburoase, un copil mărunt plânge pentru că nu ştie sărăcuţul cum să împace pe sora lui mai mică ce ţipă de foame în covată… Iar cum dai drumul paşilor pe poarta ţarinei, intri din nou în câmp curat, plin de holde, plin de bogăţie şi, din tot ce ai văzut şi lăsat în urmă, nu-ţi rămâne decât un plâns înăbuşit, ce-ţi sună mereu în urechi, un dezgust de viaţă pe care atâtea suflete sunt menite să o trăiască, în nevoia cea mai cruntă”.

Dintr-un asemenea sat s-a dat semnalul marii lupte a ţărănimii.

Agitaţiile începute la 8 februarie 1907 la Flămânzi fuseseră precedate de alte acţiuni ale ţărănimii botoşănene, fără însă ca acestea să depăşească limitele legale. În ziua de 8 februarie 1907, Gheorghe Constantinescu, administratorul moşiei Flămânzi, arendată de fraţii Fischer, a anunţat pe ţăranii învoitori din localitate şi din satele învecinate să „vină cu toţii pentru a face contractele de angajament”, la care sătenii au răspuns că vor veni la primărie. În ziua fixată, ţăranii, în număr de aproape 500, s-au prezentat la primărie, unde însă administratorul a refuzat să vină. Deplasându-se în grup la administraţia moşiei şi cerând încheierea contactelor în conformitate cu promisiunile făcute în vara anului precedent, administratorul moşiei le-a propus condiţii mai împovărătoare decât în anii anteriori.

Vestea pe care le-o aducea administratorul, însoţită de batjocorirea şi bruscarea ţăranilor (unul dintre ei, Gh. Dochescu, a fost lovit) i-a scos pe aceştia din marginile răbdării. Între nădejdile pe care ei le nutreau şi realitatea în faţa căreia erau puşi, s-a format o adevărată prăpastie. Disperaţi de perspectiva împovărării învoielilor, batjocoriţi şi umiliţi de oamenii moşiei, locuitorii din Flămânzi au socotit că a venit momentul să pună capăt situaţiei în care se aflau. Răfuiala a început cu administratorul moşiei, Constantinescu. Dumitrache al lui Roman Grosu, ţăran din Prisăcani, împreună cu Grigore şi Trifan Roman şi Gh. Zamfirescu, s-au repezit la administrator şi l-au dus în mijlocul mulţimii care fierbea de mânie. Gh. Constantinescu a reuşit cu greu să se facă nevăzut în urma intervenţiei unui vechil şi să se ascundă la Hârlău. Ţăranii amintiţi, socotiţi ca principali instigatori, au fost trimişi în judecată la 17 martie 1907.

În legătură cu începutul Răscoalei din 1907 în Moldova, se nasc câteva întrebări menite să lămurească complexul de împrejurări care au dat naştere mişcării din Flămânzi şi să dezvăluie anumite elemente manifestate în mişcarea din nordul Moldovei, în general. Printre chestiunile care se ridică menţionăm următoarele: Au existat condiţii specifice localităţii Flămânzi care, grefate pe situaţia social-economică generală a ţărănimii să constituie cauzele nemijlocite ale mişcării în această comună? Din ce cauză cererile ţăranilor din Flămânzi şi din comunele în care mişcarea ţăranilor s-a manifestat imediat după aceasta, au devenit revendicări generalizate în etapa de început a răscoalei? Ce semnificaţie are faptul că răscoala a pornit primăvara, înainte de muncile agricole ?
Faptul că răscoala ţăranilor din 1907, de altfel ca şi răscoala din 1888 a izbucnit primăvara, înaintea muncilor agricole, nu este întâmplător. El atrage atenţia asupra caracterului agrar al mişcării, asupra obiectivului principal al luptei ţărănimii: intrarea în stăpânirea pământului, precum şi asupra rolului determinant pe care relaţiile economice, în primul rând cele generate de sistemul învoielilor, îl are în geneza marii lupte.

Primăvara, o dată cu începutul sezonului agricol, ţăranii erau nevoiţi rezolve chinuitoarea problemă a lipsei de pământ. Ei se adresau în fiecare primăvară, moşierilor şi arendaşilor, pentru noi învoieli agricole, care deveneau tot mai apăsătoare. Primăvara apărea, deci, mai vie şi mai acută necesitatea de a pune capăt situaţiei create şi de a se ridica pentru cucerirea dreptului la o viaţă mai bună. Împrejurările izbucnirii conflictului pe moşia Flămânzi sunt în această privinţă edificatoare, prezentând, bineînţeles, şi aspecte specifice. Astfel, întinsul domeniu Flămânzi, numărând aproape 30 000 de pogoane, al doilea în ţară ca mărime, devenise în anul 1906 obiectul unei concurenţe acerbe între cele două asociaţii arendăşeşti din Moldova — cea a fraţilor Fischer şi cea a lui Juster.

Domeniul, compus din mai multe trupuri de moşie, aparţinea lui Dimitrie Sturza, nepot al fostului domnitor din perioada revoluţiei de la 1848. Moştenind o avere fabuloasă, el ducea, ca şi părintele şi bunicul său, o viaţă de risipă în marile oraşe europene „din renta unor moşii pe care nu le-a văzut niciodată”.

În anul 1906, Berman Juster i-a oferit lui D. Sturza 60 000 de lei în plus faţă de suma cu care moşia fusese arendată în 1896 de către Marcu Fischer. La rândul său, M. Fischer a supralicitat alţi 60 000, peste suma oferită de concurent. Proprietarul moşiei, atras de noua perspectivă, a acceptat propunerea, cu condiţia ca Fischer să suporte cheltuielile de judecată şi eventualele despăgubiri ce ar decurge din rezilierea contractului cu Juster. Pentru a-şi atrage pe locuitori de partea sa, M. Fischer a promis că le va scădea simţitor arenzile, oferind jumătate din moşia Flămânzi cu 25 de lei faicea de arătură şi cu 15 lei faicea de imaş. Administratorul moşiei, Gh. Constantinescu, îi asigura că pe viitor urmau să încheie contracte agricole numai în bani, nu şi în muncă, ca până atunci, iar administraţiunea comunei, care era condusă efectiv de cumnatul său, va fi mult mai îngăduitoare.
Încredinţaţi că situaţia li se va schimba în mod simţitor, ţăranii aşteptau primăvara plini de speranţe. A urmat însă episodul descris mai sus în care a avut loc lovirea administratorului. În zilele următoare a continuat o vie stare de agitaţie în comuna Flămânzi.

Cele petrecute aici au găsit un larg ecou printre ţăranii din satele învecinate. Precipitarea evenimentelor pe o rază foarte întinsă, prezentând trăsături asemănătoare în formele de manifestare, ca şi în privinţa cererilor formulate, a fost favorizată de însăşi extensiunea asociaţiilor arendăşeşti în această parte a ţării şi de uniformitatea condiţiilor de învoială. Pentru marea majoritate a ţăranilor care lucrau pe moşiile dominate de marii arendaşii din Nordul Moldovei, cauza ţăranilor din Flămânzi şi din împrejurimi era privită ca o cauză proprie, întrucât li se impuneau aceleaşi condiţii, iar o uşurare făcută într-o localitate crea un precedent pe care ţăranii din alte localităţi îl puteau aduce, la rândul lor, în sprijinul revendicărilor lor.

Starea de agitaţie care cuprinsese ţărănimea din părţile Hârlăului îşi găsea expresie în desele consfătuiri ţinute în taină sau în mod deschis, în discutarea căilor pe care trebuiau să le urmeze, în întocmirea unor petiţii cuprinzând doleanţele obşteşti. Întrunirile ţăranilor înainte de a purcede la acţiune nu erau un simplu prilej de îmbărbătare reciprocă sau de constatare a caracterului insuportabil al situaţiei în care se aflau. Cu prilejul acestor întruniri se desluşeau şi unele elemente cu caracter de organizare al acţiunilor viitoare. A vorbi despre un plan bine conturat, în cazul de faţă, este, desigur, nepotrivit. Totuşi, unele măsuri menite să mobilizeze pe consăteni, de obicei, se adoptau. Către jumătatea lunii februarie, ţăranii din nordul Moldovei au intensificat campania petiţionară, semnalând nevoile care-i apăsau şi ameninţând că, în cazul în care doleanţele lor nu ar fi satisfăcute, îşi vor face singuri dreptate. Este semnificativă în acest sens plângerea ţăranilor de pe moşia aceluiaşi Dimitrie Sturza din comuna Lunca, satul Storeşti, adresată prefecturii:

„Noi suntem oameni săraci, ne ocupăm numai cu munca câmpului; ei bine, pământ de hrană nu avem… aşa că suntem nevoiţi de a cumpăra cu bani de pe unde putem… până acum am răbdat mult, iar acum nu mai putem căci ne-a ajuns cuţitul la os, pentru că pentru primăvara anului curent nu avem unde să ne luăm o bucată de pământ pentru hrana noastră şi a copiilor noştri, aşa că suntem ameninţaţi să murim de foame… Domnule prefect, vă aducem cazul la cunoştinţa dvs… şi vă rugăm respectuoşi şi cu lacrimi pe obraz ca să interveniţi către… arendaşul acestei moşii să vie în localitate spre a conveni cu noi asupra condiţiunii preţului… aşa ca cel mai târziu la 1 martie a.c. să putem începe semănăturile, iar în caz că până la acea dată nu vom căpăta vreun rezultat satisfăcător, vă declarăm că cu forţa ne vom duce pe moşie… şi că nu vom da înapoi chiar cu riscul vieţii noastre”.
Plângeri similare au fost trimise prefectului şi de ţăranii din satele Bâznoasa şi Zlătunoaia, comuna Lunca, de acei din Todireni şi Rădeni, iar la 27 februarie de cei din comuna Cristeşti, satele Ghilăneşti, Cristeşti, Schit Băseni, Orăşeni Deal şi Orăşeni Vale.

Cererile către autorităţi erau însoţite de agitaţii pe care organele de stat le semnalau cu vădită îngrijorare, aşa cum reiese, de exemplu, dintr-o notă telefonică din 15 februarie a inspectorului comunal I. Carale către prefectul judeţului Botoşani.

Într-adevăr, în ziua menţionată, peste 400 de ţărani din Flămânzi, în frunte cu învăţătorul C. Maxim, preotul Toma Săvescu, primarul Manole Ionescu, adunaţi în faţa primăriei îşi exprimau astfel dorinţele lor: „… pământ de la arendaşi în bani, iar nu în muncă, cu preţul de 25 lei falcea de arătură şi 15 franci falcea de imaş, cum am convenit astă vară cu administraţia”. În aceeaşi zi, peste 600 ţărani de pe moşiile Stroeşti-Vlădeni, proprietatea lui Stancu R. Becheanu, arendată lui Avram Zaharia şi M. Fischer, Rădeni, proprietatea dr. Ştefanovici, arendată lui H. Juster şi I. Caracas şi Lătăi-Prăjeni, adunaţi în faţa primăriei din Frumuşica, cereau încheierea contractelor de arendare direct cu proprietarul, deoarece „…puţinul pământ arabil ce pot căpăta îl plătesc foarte scump, preţurile sunt de 50, 60 şi 70 franci falcea. Pentru boi la imaş afară de plata lor, care este de 25 fr., sunt nevoit1 a da şi câte 2 pui”. Raportul procurorului Livaditi, care consemna aceste doleanţe, se încheia cu aprecierea „…că dacă arendaşii acestor moşii nu vor ceda, cel puţin în parte la cererile locuitorilor, se poate întâmpla ca pe timpul arăturii de primăvară să vedem pe locuitorii acestor moşii intrând cu plugurile lor pe lanurile arendaşilor”.

Leave a Reply