În frământatele zile ale lui martie 1907, judeţul Prahova a concentrat asupra sa o atenţie deosebită din partea autorităţilor. Statul avea de apărat aci interesele unor mari proprietari ca Gh. Gr. Cantacuzino — prim-ministru până la 12 martie 1907, — sau marile capitaluri investite în industria pe­trolieră în care erau cointeresate unele monopoluri imperialiste. Pe de altă parte, existenţa pe Valea Prahovei a muncitorilor petrolişti, detaşament de seamă al clasei muncitoare, care se remarcase prin acţiuni greviste deo­sebite, şi în bună măsură avea strânse legături cu lumea satului, constituia un motiv în plus menit să amplifice teama claselor dominante. Perspectiva unor acţiuni comune, sau cel puţin simultane, ale ţăranilor şi muncitorilor petrolişti era de natură să alarmeze clasele dominante.

Spre deosebire de alte judeţe situate în regiunea de deal şi munte, în judeţul Prahova agitaţiile şi frământările ţărănimii au cunoscut o întinsă arie de răspândire, ele fiind semnalate în peste 70 de localităţi.

Începutul acestor frământări a fost marcat de acţiunea ţăranilor din Ploieştiori, care, în ziua de 7 martie 1907, s-au prezentat la proprietarul mo­şiei Bereasca cerându-i — după cum relata un ziar al vremii — „să schimbe actualul regim de învoieli după cum vor ei”. Sesizate de acest prim semnal de alarmă, autorităţile judeţene au încercat să intervină pe lingă proprietar „spre a-1 povăţui să acorde învoieli favorabile ţăranilor”.

Intenţia autorităţilor de a canaliza frământările pe făgaşul tratati­velor şi al petiţiilor, în care prefectura trebuia să aibă rolul de mediator, a împins către oraşul Ploieşti numeroase delegaţii ţărăneşti. Trecerea acestora prin sate ca şi prezenţa lor în oraş au sporit agitaţia şi practic au anulat efortul autorităţilor de a împinge mişcarea pe o cale paşnică rămânând ca rolul principal în stăvilirea şi înăbuşirea răscoalei să revină armatei. în capi­tala judeţului, relata corespondentul ziarului „Adevărul” au sosit numeroşi ţărani „care se asociază cu muncitorii de aici şi vorbesc cu multă pasiune de răscoalele din Moldova. Patrulele şi poliţia împrăştie mulţimea. în oraş e agitaţie”.

Agitaţiile printre ţărani au sporit, semnalate fiind la Fântânele, Buda sau Bucov şi Ploieştiori. La 13 martie, „în număr considerabil de mare”, circa 500 de oameni, ţăranii, „foarte aprinşi împotriva arendaşilor”, s-au îndreptat spre primărie hotărâţi să-şi facă singuri dreptate. A intervenit prefectul personal, care, după ce „le-a ascultat păsurile timp îndelungat”- le-a cerut să fie liniştiţi căci „… va interveni pe lingă arendaşii respectivi pentru revendicarea nevoilor lor”. Ţăranii s-au răspândit, avertizând „ca nu vom putea să aşteptăm prea mult”.

Din satele situate în partea de şes a judeţului au pornit în zilele ur­mătoare spre oraşul Ploieşti delegaţii numeroase de ţărani „ca să ceară pământ”, fără să ajungă a depăşi, în acţiunile lor revendicative, calea peti­ţionară.

Aceeaşi cale au urmat-o şi ţăranii din comuna Măgurele în acţiunea lor îndreptată împotriva proprietarului Al. I. Săbăreanu, încercând mai apoi să-i incendieze proprietatea. Intervenţia armatei a împiedicat însă realizarea acestei intenţii.

În seara zilei de 3 martie, s-au răzvrătit ţăranii din comunele Corlăteşti, Berceni şi Coşlegi, intenţionând să incendieze proprietăţile arendăşeşti, înainte ca detaşamentele de patrulare trimise de noul prefect Luca Ionescu să ajungă în satele respective.

La Băicoi, Sloveşti şi Măgureni, ţăranii de pe moşia lui Gh. Gr. Cantacuzino, păşind şi ei pe calea luptei petiţionare, au cerut „să li se dea pământ. . . cu vânzare sau arendare”. Acţiunea lor tindea către forme superioare de luptă. întâmpinaţi de armată şi împotriva lor comandându-se foc — „ţăranii s-au retras şi apoi s-au risipit”.

La Filipeştii de Târg, Nedelea, Ariceşti, s-au semnalat ,de asemenea, agitaţii ţărăneşti cu tendinţe similare, răsculaţii îndreptându-se spre moşia Floreşti a aceluiaşi Gh. Gr. Cantacuzino.

Pe fondul acestor frământări şi agitaţii, de intensitate mai mare sau mai mică, se evidenţiază răscoala ţăranilor din Sângeru, Apostolache şi satele înconjurătoare, care prin intensitatea şi forţa ei de propagare a consti­tuit punctul culminant al luptei ţăranilor din judeţul Prahova.

Comună de deal, situată în partea de est a judeţului, de o parte şi de alta a şoselei, Sângeru fusese cândva un sat de moşneni. Pământul pe care îl pierduseră treptat ţăranii, acaparat fiind de moşieri şi arendaşi, se afla în preajma lui 1907 concentrat în două moşii: una în proprietatea lui Filip Corlătescu, avocat din Ploieşti, care avea întinse moşii şi în judeţele Ilfov şi Vlaşca, cealaltă în proprietatea lui Mişu Băbeanu, senator din 1905 şi primar al comunei. Greutatea învoielilor a constituit pentru ambele moşii principala cauză a ridicării la luptă.

Prima acţiune a ţăranilor răsculaţi s-a desfăşurat la primăria comunei Sângeru în dimineaţa zilei de 15 martie unde, după ce au întrerupt legătura telefonică, au forţat autorităţile comunale, inclusiv pe jandarmii care au fost închişi la primărie, să le predea contractele de învoieli agricole ce consemnau datoriile lor în schimbul pământului primit pentru a-1 lucra. După ce le-au rupt filă cu filă pentru a se pierde urma acestor datorii au plecat spre conacul lui Filip Corlătescu, împotriva căruia se îndrepta cea mai mare parte din ura şi dorinţa lor de răzbunare. Casa, magaziile şi câr­ciuma cu tot ce se strânsese de-a lungul anilor din munca lor au fost distruse. Peste tumultul general, ca o motivare a acţiunii desfăşurate, ţăranii răsculaţi îşi afirmau dorinţa care-i ridicase la luptă în cuvintele pline de semnificaţie: „Vrem pământ”. De aci, răsculaţii s-au îndreptat într-o masivă coloană spre prăvălia „Hanu Roşu” aflată în proprietatea lui Ştefan Grădişteanu, administratorul moşiei lui Filip Corlătescu. Acesta trebuia să dea socoteală pentru faptele sale comise în calitatea-i de intermediar în relaţiile dintre ei şi moşierul Corlătescu. Drumul a fost apoi continuat până în „partea de sus” a satului unde se afla conacul lui Mişu Băbeanu, care a avut aceeaşi soartă. Un martor ocular, sosit a doua zi odată cu armata, relata: „când am sosit cu armata am găsit toate clădirile din curtea proprietarului Băbeanu complet devastate; nu rămăseseră în picioare decât zidurile; uşile, feres­trele şi întreg mobilierul erau complet distruse”.

Cu aceasta acţiunea din comuna Sângeru practic luase sfârşit, dar ţă­ranii şi-au continuat răfuiala cu alte elemente exploatatoare situate în afara graniţelor comunei. Faptul că lucrau pe mai multe moşii, aflate în adminis­traţia unor arendaşi diferiţi — Mişu Băbeanu, Iane Gheorghiu — sau că ţăranii din mai multe sate lucrau pe moşiile aceluiaşi proprietar (Tisa, Apostolache, Sângeru, Lapoşu etc.) au determinat o concentrare de importante forţe ţărăneşti călăuzite în acţiunea lor de un ţel comun: lupta pentru pământ.

Cu excepţia a circa 150 de răsculaţi care au rămas în sat, unii pentru a duce acţiunea până la capăt, alţii dintr-un anumit spirit de mărginire, care-i împiedica să ia parte la acţiuni dincolo de graniţele comunei, restul ţăranilor răsculaţi s-au constituit în două cete. Una, alcătuită în mare parte din locuitori ai cătunului Tisa, a pornit către comuna Apostolache, îndreptându-şi atacul împotriva proprietarului N. Tudor şi a arendaşului Iane Gheorghiu, al cărui conac a fost supus devastării. Proprietarul şi vechilul moşiei au fost prinşi şi maltrataţi iar hanul a fost distrus.

O a doua ceată, formată din majoritatea ţăranilor răsculaţi partici­panţi la acţiunea din Sângeru, a pornit spre comuna Lapoşu din judeţul Buzău unde se aflau conacele lui Ghica Georgescu, Constantin Georgescu şi Mihale Georgescu, pe moşiile cărora un număr de ţărani munceau în ace­leaşi condiţii aspre, ca şi la proprietarii şi arendaşii din Sângeru.

În ziua următoare în sat şi-a făcut apariţia şi armata formată dintr-un pluton al Regimentului 6 Călăraşi care şi-a anunţat sosirea cu salve de foc trase asupra satului. Curând au sosit un alt escadron de călăraşi şi două com­panii din Regimentul 32 Mircea. în prezenţa armatei încep să se desfăşoare cercetările, operându-se arestarea a 320 de ţărani.

În ziua de 17 martie când în partea de est a judeţului, la Sângeru, Fântânele;şi comunele învecinate, focarul răscoalei fusese înăbuşit, autorităţile judecătoreşti şi militare continuând arestările, în alte părţi ale judeţului se conturau noi focare de agitaţie, care făceau necesare noi măsuri din partea autorităţilor civile, dar mai ales militare.

Dacă în partea de sud a judeţului şi mai ales în colţul de sud-est frământările ţărăneşti continuau doar sub forma unor pâlpâiri pentru ca apoi să se stingă cu totul, iar în partea centrală forţele armate prezente în fiecare localitate mai importantă făceau ca orice încercare de ridicare la luptă să fie înăbuşită, în partea de vest şi nord-vest a judeţului, mai ales de-a lungul Văii Prahovei, frământările luau amploare, prelungind agitaţiile până în jurul “datei de 23 martie. Astfel de agitaţii şi chiar răscoale s-au semnalat îndeosebi la Comarnic, Ţintea şi Filipeştii de Pădure, unde a fost trimisă de. urgenţă o unitate de artilerie, în timp ce la Edera pe moşia lui Gh, Gr. Cantacuzino, Tisa, Lupoaia şi Valea Lungă „locuitorii răzvrătiţi ameninţă cu devastarea”. în satul Zamora, comuna Predeal, ţăranii au început să pătrundă cu forţa pe plantaţiile lui Gh. Gr. Cantacuzino, ameninţând cu devastarea pescăriei acestuia, iar la 22 martie, pe moşia Gherghiţa a acelu­iaşi Gh. Gr. Cantacuzino, ţăranii s-au răsculat, cerând condiţii mai avanta­joase de muncă.

Ultima ridicare a ţăranilor din judeţul Prahova s-a semnalat la Măneciu-Pământeni unde principala revendicare era obţinerea izlazului pentru păşunat. Jandarmii, care au intervenit pentru a-i apăra pe proprietari, au fost bătuţi şi alungaţi. A intervenit apoi armata care a făcut numeroase arestări.

Sub presiunea armatei, care continua să patruleze prin numeroase centre ale judeţului, gata să intervină în orice moment, frământările ţăra­nilor au scăzut în intensitate. Concomitent cu acţiunea de supraveghere, autorităţile au întreprins şi alte măsuri pentru a realiza „împăcarea” pro­prietarilor şi arendaşilor cu ţăranii. în această acţiune, practicată pe larg atât în timpul desfăşurării răscoalei, cât mai ales după aceea, autorităţile întâmpinau opoziţia proprietarilor şi arendaşilor care, având garanţia forţei armate, refuzau să facă concesii ţăranilor. Relatând această situaţie ziarul „Universul” arăta că „deşi liniştea s-a restabilit în oraş, totuşi, împăcarea între săteni şi moşieri nu s-a realizat. Proprietarii şi arendaşii nu vor să reducă din învoielile agricole anterioare, ba au mai urcat preţul pământului cu 3—5 lei la pogon. Ţăranii, la rândul lor, se află într-o adevărată grevă agrară. Ei ameninţă că nu vor ieşi la munca câmpului în cazul când nu li se vor reduce preţurile”.

Răscoala în Judeţul Ilfov

În judeţul Ilfov, mişcările ţărăneşti din primăvara lui 1907 s-au mani­festat sub formă de frământări şi agitaţii de natură economică.

În mod obiectiv judeţul Ilfov oferea, datorită aşezării sale geografice, posibilităţi limitate de desfăşurarea forţelor răsculate ale ţărănimii. Având chiar în mijlocul său oraşul Bucureşti — capitala ţării şi centrul adminis­trativ al judeţului — Ilfovul a constituit, încă de la apariţia germenilor răscoalei în Moldova, obiectul măsurilor preventive ale autorităţilor cen­trale militaro-administrative. Teritoriul judeţului a fost împânzit de armată şi de unităţi de jandarmi, acordându-se o deosebită importanţă sistemelor de apărare a Bucureştilor, spre a rezista unor eventuale atacuri ale. ţăra­nilor răsculaţi.

Cu toate aceste măsuri, la jumătatea lunii februarie a anului 1907, în judeţul Ilfov începe o intensă campanie petiţionară a ţăranilor pentru obţinerea de pământ.

Primele ştiri cu privire la începutul frământărilor ţărăneşti din Ilfov s-au primit la prefectura judeţului la 10 martie 1907. Şeful poliţiei din Olte­niţa anunţa printr-o telegramă Ministerul de Interne că locuitorii din păr­ţile mărginaşe ale oraşului, aşa-numita Olteniţa rurală —, în număr de peste 60, au alcătuit o petiţie în care cereau să le împartă moşia statului, Mitreni,

Starea de încordare din Olteniţa şi împrejurimi s-a menţinut în toată perioa­da de desfăşurare a răscoalelor în Muntenia. în tot acest timp se semnalează prezenţa trupelor în oraş.

În aceeaşi zi s-au semnalat unele agitaţii, care tindeau să se transforme în revolte, în comuna Fierbinţi. Temeri de răscoală s-au semnalat în aceeaşi perioadă şi în comuna Bolintin, unde ţăranii au ameninţat cu devas­tarea prăvăliei unui comerciant.

În afara frământărilor şi agitaţiilor cu caracter local şi sporadic, care au cuprins mai toate comunele judeţului, în zilele de 11 şi 12 martie sunt atestate documentar încercările efectuate de ţărănimea din satele şi comunele judeţului Ilfov de a pătrunde în Bucureşti pentru a impune autorităţilor centrale să le dea pământ şi să le stabilească învoieli mai uşoare. în dimineaţa zilei de 11 martie, grupuri de ţărani din comunele limitrofe Bucureştilor au intrat în oraş. O parte din ei erau rezervişti chemaţi la concentrare, iar alţii veniseră „să vadă ce-i cu fiii sau rudele chemaţi la război în Moldova”, după cum se exprimau chiar ei.

Spre seară s-a semnalat apropierea altor grupuri de ţărani, atât din judeţul Ilfov, cât şi din Vlaşca, Teleorman şi chiar din Ialomiţa.

La bariera Văcăreşti, unde se adunase un astfel de grup, a fost masată o companie din Regimentul 21 infanterie şi un număr de 150—175 sergenţi din oraş.

Prezenţa forţei armate n-a permis ţăranilor să intre în Bucureşti. Ei au fost sechestraţi în curtea închisorii Văcăreşti. S-a operat un mare număr de arestări.

În timp ce la bariera Văcăreşti se petreceau evenimentele descrise mai sus, la prefectura de poliţie avea loc o consfătuire cu participarea repre­zentanţilor parchetului, poliţiei garnizoanei Bucureşti şi ai trupelor aflate în capitală. S-au discutat şi aprobat măsurile pentru paza oraşului în cazul unor acţiuni ale ţăranilor. în acest scop s-a hotărât concentrarea unui număr de 15 000 soldaţi de pază şi a tuturor poliţiştilor din oraş. în plus, s-au pre­conizat măsuri de supraveghere a cartierelor mărginaşe, în scopul prevenirii unei eventuale fraternizări a populaţiei acestora cu ţăranii. Comanda tru­pelor însărcinate cu paza capitalei a fost încredinţată generalilor Crăiniceanu şi Gheorghiu — primul comanda supravegherea barierelor, iar cel de-al doilea răspundea de menţinerea ordinii în oraş. S-a dispus, de asemenea, ca unităţi de jandarmi pedeştri şi călări să fie mobilizate pentru patrularea în cartierele mărginaşe ale oraşului.

Intrarea ţăranilor în oraş a fost interzisă de autorităţi până la noi dispoziţii. Totodată, s-a hotărât trimiterea trupelor la graniţa judeţului Ilfov cu Vlaşca pentru a se împiedica marşul ţăranilor răsculaţi din Vlaşca şi Teleorman asupra capitalei.

În zilele de 11 şi 12 martie, frământările şi agitaţiile au cuprins majo­ritatea comunelor din judeţul Ilfov. S-au intensificat însă şi măsurile cu caracter preventiv luate de autorităţi. Patrule de recunoaştere au fost trimise la Ştefăneşti, Afumaţi, Popeşti, Olteniţa, Berceni, Jilava.

Agitaţii de o intensitate sporită s-au semnalat la 12 martie în comuna Bolintin. Apelând la sprijinul forţelor represive de la Bucureşti, autori­tăţile comunale i-au împrăştiat pe răsculaţi înainte ca ei să fi putut între­prinde acţiuni concrete. Starea de tensiune s-a menţinut la Bolintin timp de două zile.

La 15 martie 1907 şi în zilele următoare, noul prefect de Ilfov, C. Alimănişteanu, a inspectat o mare parte din comunele judeţului, în special pe acelea unde se semnalau agitaţii, luând măsuri pentru restabilirea „liniştii”. Printre acestea a fost şi măsura cu privire la reglementarea trecerii ţăranilor dintr-o comună în alta, „conform căreia această trecere nu se poate face decât sub directul control al autorităţilor”.

Metoda trimiterii de patrule s-a generalizat pe teritoriul judeţului Ilfov. Prefectul însuşi insista, într-o telegramă din 20 martie, să se menţină armata la sate „cel puţin încă zece zile…. până la încheierea celor mai multe din învoieli”. În mai multe comune unde se aflau proprietăţi moşi­ereşti mai însemnate se trimiteau companii care patrulau prin sate sau rămâneau de pază la conace.

Concomitent cu această acţiune, s-au intensificat şi operaţiunile de arestare a aşa-zişilor agitatori şi de confiscare a manifestelor ce conţineau îndemnuri la revoltă.

Ca urmare a ansamblului de măsuri adoptate de autorităţile din Bucu­reşti, după 20 martie agitaţiile din Ilfov s-au redus ca număr, ele devenind evenimente singulare pe un fond pacificat, cu sprijinul forţei armate. Pre­fectul judeţului putea anunţa ministrul de interne că în Ilfov liniştea fusese restabilită.

Leave a Reply